Tura in Delta 02.08.2014 – O noua explorare a Deltei de Vest – Canalul Candura + Povestea lui Tudor

Acum (n.a. 01.09.2014) am văzut că Pupezica a postat deja ceea ce îi trimisesem.  Da, întâlnirea cu Pupezica a fost o întâlnire fastă din toate punctele de vedere și sper să ținem legătura și să mai batem împreună măcar ceva gârle și canale prin cea Deltă. Până atunci, continui cu povestea Turei făcând mențiunea că attach-urile (traseu și mai ales fotografii) vor fi puse într-un post final deși inițial am vrut să inserez fotografiile pe măsură ce povesteam.

Deșteptarea la Milă s-a petrecut devreme, pentru că bărcile au început foiala încă înainte de tropăitul luminii. Era duminică. Am procedat la corvoada aproape zilnică de a-l trezi pe băiatul meu. Ca orice adolescent care se respectă, în vacanță a promis că nu va răsări din proprie inițiativă niciodată mai devreme de orele 12:00.

Cum planurile se vedeau altfel de la manșă, aproape fiecare zi pornea cu ritualul trezirii forțate și cu toate bombănelile aferente venind din ambele tabere. În fine, ajutat și de forțe interioare datorate printre altele pepenelui de peste zi, am reușit să ne așezăm la masă și să strângem tabăra destul de rezonabil ca timp. Am fost și am făcut plinul rezervorului. Consumaserăm 40 de litri de când plecaserăm de la Tulcea, ceea ce era în grafic. Sigur, mă refer doar la benzină, că bere și altele nu se pun.

(Dar vreau să amintesc aici măcar Feteasca Neagră adusă de Pupezică și băută peste bórduri ca nicio altă dată. Sper să mă revanșez și eu, dar după ce vor intra pe rod butucii de Fetească neagră pe care i-am plantat acum doi ani.)

Revenind, cu permisiunea unui nene de pe-acolo, după alimentare am dat barca lângă un ponton alăturat și am descins biped în Milă pentru a cumpăra niște pâine în special. Pe un fel de bănci era toată populația care încă mai putea mișca prin comună, iar în fața lor perora cineva pe care-l suspectez că era primar.

Puneau ei ceva la cale, nu știu ce, dar le sugerez ca la următoarea ședință să introducă pe ordinea de zi și subiectul pâinii de duminică la Mila 23. Nu pentru turiști, neapărat, dar era o fetiță de vreo 5 ani care la magazin chiar în fața noastră a cerut o sticlă de spirt medicinal și ăsta fără pâine am înțeles că te face suspect de colorarea limbii, aspect nedorit în contextul epidemiei de la noi de anul acesta.

Am plecat fără pâine, am dat o doză de bere rece omului la pontonul căruia legaserăm caleașca acvatică, apoi am plecat către Chilia Veche. Mai fusesem și cu copiii acolo la precedenta incursiune comună în Deltă dar atunci pe alt traseu, adică pe braț și apoi pe Tătaru. Acum am mers pe unde ne ducea traseul desenat de Pupezica și a fost minunat. Lacurile erau cam montate și de aceea nu am putut sta pe ele să ne bucurăm prea mult.

Am încercat să ne apropiem încet de diferitele colonii de pe acolo dar apa era atât de mică și de plină de vegetație încât am făcut cale întoarsă, oprind iarăși motorul pentru curățarea diuzelor de admisie a apei de răcire, înfundate ca și în incursiunea din Trofilca. De altfel jetul de control nici nu prea a mai apărut dar important era că motorul se răcea. Am intrat apoi pe o centură a Chiliei și am mers până pe braț. Acolo am găsit niște valuri de mai mare dragul, așa că până am făcut o tură la Tătaru și înapoi către un loc de campare ne-am stropit cu apă din plin.

E drept că la un moment dat ne cam fugeau mințile și la storceagul de somn mâncat la Tulcea înainte de a pleca în tură, dar am trecut repede peste asta. Am campat la vreo două mile în aval de Chilia Veche, am pregătit focul pentru masă și am tot glumit pe seama proximității Ucrainei deși acel conflict îngrozitor numai la glume nu îmbie. Dar copiii percep mai puțin dimensiunea tragică și am lăsat-o și eu așa de data asta.

Am decis să rămânem acolo două nopți, așa că am întins și sculele pentru pescuit. Evident, locul fusese ales pentru că era bun de campare, dar pescuitul ar fi avut sens doar din barcă. Oricum ne-am bălăcit, am gătit, am mai jucat una-alta, a fost plăcut. Cum a doua zi l-am lăsat pe băiat să doarmă cât a vrut, seara evident nu avea somn. După episodul de film începea lupta pentru radio. El pornea radio-ul bărcii, eu îi tot explicam că trebuie avut grijă cu el pentru că poate descărca în întregime acumulatorul.

A venit seara, m-am culcat cu gândul la iubita rămasă acasă, așteptând să treacă pe Dunăre, la malul celălalt, pescarii ucrainieni care vâslesc în noapte și cântă atât de frumos despre iubire. De atâtea ori i-am auzit în expedițiile de pescuit făcute pe Chilia. Dar asta se întâmpla mult mai jos, aproape de Musura, nu aici în Chilia Veche. Așa se face că am adormit înaintea băiatului meu.

A doua zi m-a trezit un vânt ce aducea și stropi buni de ploaie. Am început rapid să strâng tabăra, am intrat și în barcă să văd cum e și am găsit multă apă deși pompa de santină era pe automat iar capacul santinei era dat deoparte ca să intre direct acolo apa ce venea cu fiecare val pornit de bărcile care treceau de colo colo. Pompa de santină era nouă, abia montată. Dar odată cu apa, niște șervețele dintr-un sul scăpat de cineva în apă intraseră la pompă și o blocaseră.

Am pus în funcțiune pompa de rezervă, am strâns, ne-am echipat de ploaie și ne-am pregătit să plecăm. Cum apa la mal era mică, fiind într-un mic golf, motorul era ridicat și nici nu putea fi coborât decât la câțiva metri de mal. Asta am și făcut: am împins barca din mal, am așteptat puțin să ne pornim în curent, apoi am coborât motorul și am dat la cheie. Evident, nicio reacție. Al meu fecior ascultase pe îndelete muzică și acumulatorul era complet dus. Abia dacă avusese energie să facă pompa de rezervă să funcționeze 10-15 secunde. Problema cea mare era însă că malul celălalt nu era al nostru ci al altei țări.

Știam cât de prompți sunt grănicerii pentru că acum vreo trei ani intrase apă în benzină cât am stat la pescuit și motorul mergea foarte foarte greu. Din cauza asta tăiam toate șicanele brațului Chilia pentru a parcurge o distanță cât mai mică. Asta ne făcea să ne apropiem mult și de malul ucrainian. În mai puțin de 10 minute de la prima apropiere de acest gen ajungea lângă noi o ambarcațiune cu grăniceri români. Și nu era război dincolo pe atunci.

Curentul ne ducea acum spre larg, iar la o barcă cu cabină nu ai niciun spor cu vâslele în curent. În fine, singura șansă era să ne agățăm de vreo creangă a răchiții care închidea spre larg golfulețul. Am sărit în apă cu parâma frontală în mâini și am tras de barcă dar greu pentru că nu ajungeam cu picioarele jos și nu știu cum au reușit copiii să apuce o creangă salvatoare. Cu greu și umplând barca de crengi uscate am reușit să ducem barca la mal.

Chiar azi dimineață căutând ceva în servieta laptop-ului am găsit într-un buzunar extern o bucățică de creangă de atunci.  Evident nu avea rost să îi reproșez prea multe copilului, dar băteam mărunt din buze. Dacă a văzut el că nu e chiar așa groasă treaba m-a anunțat că nu ascultase decât vreo 90 de minute muzică și că acum singurul lui regret era că nu ascultase de tot, măcar să fi știut o treabă. Eu m-am agățat de telefon și am început cu planul de salvare.

Îl știam în Chilia Veche pe patronul de la Vital, dar nu aveam numărul lui. L-am sunat pe un bun prieten de pescuit care chiar merge la pescuit prin Deltă și ajunge deseori la Vital. Mi-a dat numărul și mi-a mai dat două și vreo două variante, una utilă pe loc, alta pentru a evita episodul pe viitor. Cea utilă pe loc era să chem Poliția de Frontieră să îmi dea curent.

Cealaltă era să fac ca el și să îmi iau un mic panou solar care încarcă acumulatorul foarte eficient. Nu era cel de la Vital prin zonă și nici nu avea pe cine să trimită așa că am sunat vajnic la 112.

Operatoarea mi-a spus clar că nu așa trebuie să iau legătura cu cei de la PF ci la un număr pe care l-a turuit dar evident nu am avut cum să îl notez. Și uite cum, deși am încercat să nu strig după ajutor tot într-acolo atât de repede, am sunat … Pupezica.

Și bine am făcut pentru că mi-a dat numărul unui conoscut al său care are o mică pensiune acolo și care a venit cu mașina lui (eram lângă drum de căruțe ce vine din comună), a scos acumulatorul mașinii, ne-a pornit motorul, a montat la  loc acumulatorul nostru. Am fost apoi la el la ponton și ne-a desfundat și circuitul jetului de control al apei de răcire, care s-a înfundat apoi repede la loc dar nu era vina lui defel asta.

Oricum, un om de toată isprava pe care îl voi vizita cu plăcere de fiecare dată când voi trece pe acolo.

Ca să vedeți ce om este, a refuzat suma pe care i-am oferit-o inițial pe motiv că era … prea mare deși nu erau decât 50 de lei. A fost de acord să primească doar jumătate. Clar: oricine vrea un pont pentru cazare și orice altceva în Chilia Veche, poate cere cu maximă încredere detalii de la Pupezica.

Am pornit puțin pe Tătaru, am intrat pe cealaltă parte de centură a Chiliei și am plecat spre Sulina.”