POVESTEA SATULUI BLESTEMAT DE LA GURA DOBROGEI

Pe vremuri, chiar lângă Peştera Gura Dobrogei, sau a Liliecilor, cum îi mai spune tot mai des acum lumea, era un sat de oameni foarte bogaţi. Dar nu erau români de a-i noştri, ci găgăuzi şi cerchezi care, prigoniţi de Ţar, au cerut voie Sultanului să se aşeze în Dobrogea noastră.

Nu păreau oameni războinici şi nu se luau la sfadă cu românii din alte sate. Toţi munceau din greu pe timpurile celea, dar parcă străinii ăştia erau harnicii harnicilor.

Casele lor erau cele mai frumoase, uliţele curate şi pietruite, peste tot grădini şi prăvălii, ce mai, un sat ca nicăieri altul. Şi ce era mai de mirare, niciodată nu se plângeau că le-au luat turcii birul, aşa cum o făceau creştinii noştri.

Într-o zi însă s-a dat veste grozavă prin satele din jur: turcii veneau cu armată, să îşi caute slujbaşi pierduţi cu anii. Paşa a venit şi la noi şi le-a zis străbunilor că, de ani buni, îi dispar adesea, pe aici pe la noi, mulţi slujbaşi trimişi să ridice birul. Din om în om, a aflat turcul că oamenii săi dispăreau, taman atunci când mergeau în satul străinilor, să le ia şi celora taxele. Că ăsta era secretul lor, nu că erau mai harnici ca alţii: ei omorau slujbaşii Porţii şi cu banii pe care aceia îi adunaseră prin Dobrogea noastră, îşi făceau ei casele şi grădinile frumoase.

Povestea se încheie la fel de ciudat: atunci când Paşa a ajuns cu armata în satul străinilor, acesta era cu totul părăsit. Pesemne că cineva aflase că secretul ieşise la iveală şi aşa au avut timp să fugă. Criminalii nu au mai fost găsiţi niciodată, iar satul lor a devenit ruină că nimeni nu cuteza să se aşeze în locul în care se petrecuseră atâtea nenorociri. Satul a dispărut, dovadă că nu poţi face lucruri frumoase să dăinuiască mereu, săvârşind însă fapte rele…

(sursa : Povestea satului blestemat de la Gura Dobrogei, prelucrare articol scris de Cristian Cealera)