LEGENDA COMUNEI CRIŞAN DIN TULCEA ŞI A „CÂINELUI MĂRII”

Mergeţi o dată cu barca pe Dunăre, în luna mai, şi-o să aflaţi în cale nişte locuri, cum nu pot fi nici în poveste. Pe malurile fluviului se leagănă pădurile de sălcii. Stârcii bălani şi roşii, lopătarii şi lebedele plutesc şi ţipă pe deasupra asemeni unor duhuri rătăcite. Şi de pluteşti cu barca puţin mai sus, simţi că te-nvăluie şi o mireasmă îmbătătoare. Cobori din barcă şi porneşti agale pe ţărmul înverzit şi-n cale îţi apare o pădure de tei. Dacă a venit cumva şi seara, şi luna a ieşit pe cer palidă şi verzuie, mireasma este şi mai tare. Pădurea este deasă; copacii au o coajă argintie, aşa cum nu mai este nici o pădure de tei din lumea toată. Şi de priveşti mai bine copacii aceştia, sub cernerea luminii, îţi vor părea nişte coloane ce sprijină un templu. În el se aud glasuri: privighetorile ce cântă de cum se lasă seara.

Bătrânii spun că ar fi fost aici odată într-adevăr un templu. Era templul de argint al lunii. În el slujeau numai fecioare. Dar tot pe vremurile acelea mai vieţuia pe mare un pirat, ce se numea Sanai. Nu era ca un om, ci ca o fiară. Avea şi o faţă cruntă, tăcută, întunecată. Un ochi îi era lipsă, iar la brâu purta o spadă, care era mereu udă de sânge. De aceea i se zicea de către oamenii de prin cetăţi şi sate, precum îi era felul şi purtarea: „Sanai, câinele mării”. Avea Sanai zece corăbii pe mare, toate cu pânze negre. Iar pe corăbii avea oameni tot crunţi şi fără milă, care-l urmau oriunde. Şi nu fusese vreo cetate pe tot hotarul mării, să n-o fi trecut prin foc şi sabie piraţii; nici nu erau corăbii pe tot cuprinsul apei, să treacă neprădate, nescufundate în adânc. Când bubuia furtuna sălbatic în larguri şi pe coaste, atunci porneau tâlharii la pradă. Cutreierau pe mare, pe apele învolburate, cu pânzele lor negre. De nu găseau pe mare corăbii pe care să le prade şi oameni pe care să-i ucidă, se năpusteau cu furie asupra oraşelor. Luau ce găseau: aur, argint, podoabe şi veşminte. Şi luau mai ales fete. Pe cele mai frumoase fete le luau cu dânşii pe punţile corăbiilor pentru Sanai. După aceea puneau foc oraşului din toate cele patru colţuri şi iar porneau. Pe fete le duceau într-o peşteră adâncă, pe care-o aveau piraţii pe unul dintre ţărmurile mării. O peşteră păzită de nişte stânci, ce se băteau într-una cap în cap, de nu putea să treacă nimeni printre ele afară de Sanai.

Se auzise că piratul Sanai vrusese să se însoare odată cu o frumoasă fată de împărat, dar ea-l izgonise cu silă. Şi-l izgonise pentru cruzimea lui fără de pereche. De atunci Sanai jurase că n-o să mai peţească nici o fată; în schimb o să le fure pe cele mai frumoase. Astfel se hotărâse neînduratul Sanai să se răzbune pe toată spiţa femeiască, pentru ruşinea pe care o-ndurase. Şi mai întâi răpise chiar pe copila împărătească; cea care îl alungase. După trei zile însă, trupul ei fără viaţă fusese adus de valuri pe coasta nisipoasă, de unde o şi răpise piratul.

Şi se ridică flăcăii gata să înfrunte pe Sanai. Se urcă în corăbii cu arme, şi pornesc la luptă. Dar toţi, câţi au pornit în zilele acelea, au fost răpuşi. Pentru că aveau piraţii anume meşteşug de luptă, cum nu mai avea nimeni. Îi ajuta, precum se spune, şi dracul, Dolojman, pe care-l găsise piratul într-o bute şi îi dăduse drumul. Şi de aceea dracul făgăduise lui Sanai să-l ajute în tot ce o săvârşi. Deci când era o luptă cu oamenii, dracul făcea pe loc o vrajă şi cei veniţi să înfrunte pe Sanai se pomeneau că stau cu toate corăbiile înţepenite. Sanai se repezea atuncea cu toate cele zece corăbii ale sale şi-şi lovea duşmanul neputincios cu sânge şi cu moarte. Aşa piereau flăcăii care încercaseră să lupte cu Sanai. Şi s-au pornit după aceea şi alţi flăcăi. Ei socotiseră să intre în peşteră şi să se lupte acolo cu piraţii. Dar stâncile, care stăteau de strajă la gura peşterii, şi se băteau într-una cap în cap, aveau şi ele o vrajă. Cum ajungeau corăbii străine în faţa lor, se preschimbau în fiinţe, nişte uriaşi de piatră. Şi fiecare uriaş avea câte opt braţe. Ei înşfăcau corăbiile încărcate cu arme şi cu oameni, le sfărâmau în braţele de piatră şi le aruncau în apă zdrobite-n fărâmiţe.

Ce este de făcut? Astfel se întreba oricine în faţa unei asemenea urgii. Se adunară la sfat bătrânii din tot cuprinsul mării, se aşează barbă lângă barbă şi tăinuiră aşa în şoaptă, vreme îndelungată.
– Nu poate fi altă scăpare, decât aceea de a fi strânse toate copilele frumoase şi duse în graba cea mai mare la adăpost în templul cel vestit al lunii, care se află lângă un ţărm al Dunării.
Şi după hotărârea bătrânilor, au şi plecat pe drumuri, spre Dunăre, toate copilele. Au mers să se ascundă în templul lunii. Tocmai la vremea asta Sanai neîmblânzitul plutea pe mare. Dornic de desfătare se îndrepta cu toate corăbiile spre ţărmul unde îşi avea culcuşul.
– Mai iute! poruncise Sanai piraţilor. Întindeţi pânzele bine. Lăsaţi să sufle vântul cum trebuie în pânze. Corăbiile să treacă peste aria mării, cum zboară cormoranul când vine primăvara!
Şi ascultând fără cârtire porunca aceluia ce îi cârmuia, piraţii întindeau pânzele aproape să se rupă. Şi deodată, în faţă li se iveşte ţărmul înalt şi plin de stânci; şi fiecare stâncă se aseamănă cu un uriaş, care are opt braţe. Şi toţi uriaşii aceştia se luptă între dânşii. Sanai ridică însă pumnul şi strigă către uriaşi doar un cuvânt: „Opriţi!”. Uriaşii îi cunosc bine glasul piratului. Pietrele ascultă şi sar în lături. Piraţii aruncă mai întâi prada în peştera deschisă. Robii ce se găsesc acolo, la poruncă, le aduc bucate, alţii le toarnă vin. Fetele roabe încep să cânte din flaute şi ţimbale.
Sanai înalţă cupa şi strigă spre piraţi: „E timpul desfătărilor; după atâta sânge şi luptă, să bem acum!” Dar cum apropie piratul cupa din piatră de porfiră de buze, ţâşneşte din vin ca o zvârlugă dracul. Întâi mic mititel, apoi deodată mare, bate din copite pe masă, printre blide şi cupe.
– Aşa? îi ţipă dracul lui Sanai. Tu stai şi bei aici în linişte, nebune! Te odihneşti şi fetele din sate şi cetăţi sunt duse toate în templul lunii, să stea sub ocrotire.
Şi Dolojman îi povesteşte despre templul ce este ridicat în cinstea lunii. Aici slujeşte o mână de fecioare, frumoase, ce poartă văluri albe – care sunt preotese. Iar când apare luna fetele acestea încep slujba: unele sună în harfe cântece de iubire, altele pornesc danţul.
– Este un vis şi o desfătare, cum nu se poate crede, ţipă mai tare dracul către Sanai. Templul îl ocroteşte cu puterea ei însăşi măreaţa lună. Şi acum sunt duse să stea sub ocrotirea lunii toate copilele frumoase şi gingaşe ce locuiau pe malurile mării. Şi tu ce faci? Tu bei şi te răsfeţi.
– Atunci, cu atât mai bine, bate Sanai cu pumnul în masă. Dacă sunt strânse acolo copilele, toate or să pice odată în mâna mea. Toate, în aceeaşi noapte, vor fi aduse aicea în peşteră, să-mi fie mie roabe!

Apoi, precum se povesteşte, au sărit în corăbii Sanai şi hoarda lui. Dracul şedea la cârmă. Sanai se căţărase pe catargul cel mai înalt. Şi au ajuns spre templu.

Dar tot la vremea aceea veneau încet din munte, mânând din urmă o turmă de mioare, doi ciobănei. Unul se chema Meidu, celălalt Niculiţă. Tocmai treceau pe lângă templu, doinind cu fluieraşele la gură, şi-şi privegheau în tihnă oiţele. Se minunau de templu:
– Mândru mai Meidu.
– Şi precum am aflat, a adăugat şi Niculiţă, aci au fost aduse copilele, să fie adăpostite. Sărmanele de ele! Vorbind aşa, flăcăii zăresc venind dinspre Dunăre, în goana cea mai mare, pe Dolojman şi pe piraţi.
– Alei, alei, măi frăţioare, grăieşte Meidu, asta nu e vreo treabă bună se vede. Ăştia, ori mi se pare, vin după fetele din templu.
– Ia să sărim, fârtate, în ajutorul copilelor, zise şi Niculiţă. Pune mâna pe bâtă. Şi zicând vorba asta, fără să ţină seamă că nu sunt decât doi voinici şi în faţa lor e dracul, cu o ceată întunecată de piraţi, prind amândoi bâtele în mâini şi sar, în apărare, la cele două porţi pe care le avea templul, una în asfinţit, alta în soare-răsare.
– Daţi-vă la o parte, scrâşneşte în dinţi Sanai către ciobanii ce se aşezaseră de strajă la porţi.
– Ba, dă-te tu, hapsâne, şi fugi de aici! răspunde Niculiţă, fără frică.

Şi hoarda mohorâtă, cu paloşele late atârnate la brâuri, se împarte iute în două. O parte se repede spre Meidu, alta spre Niculiţă. Numai că tot atuncea, din slavă, sfântul soare văzuse şi el ce se întâmplă jos, pe pământ, în faţa templului.
Acum însă zăreşte soarele lângă templu, pe cei doi ciobănei cu turma de mioare. Şi amândoi sărind cu bâtele să înfrunte o hoardă de fiare sângeroase, călăuzite chiar de dracul.

În templu, pe-o terasă de piatră argintie, cu palmele împreunate pentru rugă, plâng albele fecioare preotese. Şi-n jurul lor sunt fetele din tot ţinutul mării, strânse una în alta, ştiind ce le aşteaptă: întâi ruşinea, apoi moartea. Şi soarele le vede acestea într-o clipă. Îşi smulge atuncea două raze din cunună şi le aruncă în vale către ciobani. Meidu şi Niculiţă nu ştiu ce se întâmplă dar văd că-n loc de bâte au dintr-o dată două suliţe bune, cu vârfurile arzătoare.
– Păi da, aşa, da, fârtate, rosteşte Niculiţă cu veselie.
– Să te lot lupţi, băiete, nu cu un drac, ci şi cu o sută, zice la rândul lui şi Meidu. Cu o mie de piraţi, de e nevoie.
Şi-ncepe o luptă cruntă, cu sete, cu mânie nespusă.
Iar lupta se urmează; sporeşte ca viforul; în timp ce înlăuntru, în templu, spaima e tot şi tot mai mare. Şi astfel trece ziua, încet, încet şi o dată cu ea se risipeşte şi căldura; razele soarelui îşi pierd puterea.
– Suliţa asta şi-a pierdut focul pe care îl avea, strigă voinicul Meidu către Niculiţă, simţind că mâna îi slăbeşte.
– Da, da, se aude şi glasul lui Niculiţă dar tot nu te lăsa, mai luptă, frate! Acuşi, acuşi, o să răsară luna şi ea are o vrajă de ocroteşte templul.
– Eu am să lupt, răspunde Meidu, până am să-mi dau suflarea, nu ai tu nici o teamă.

Şi iarăşi se aruncă spre cei doi ciobănei ceata înverşunată de fiare. Deodată însă dracul – ce-i dă prin gând? Se face-o muscă şi sare pe grumazul lui Mediu. Aci se face vultur. Prinde capul lui Meidu în gheare şi îl orbeşte dându-i cu ciocul drept în ochi. Paloşele piraţilor lovesc acum pe Meidu şi îl sfârtecă în bucăţi. Pe urmă dracul se întoarce spre Niculiţă. Se face un ţânţar. Îi sare pe grumaz flăcăului. Din ţânţar se preschimbă dracul în şoim de munte. La fel îi scoate ochii cu ciocul lui Niculiţă. Paloşele piraţilor îl taie în bucăţele. Piraţii au intrat în templu. Unii sar pe terasa unde se află îngenuncheate fecioarele preotese, rugându-se umilite, cântând uşor din harfe, din flaute şi lăute şi plângând
– Doamnă! se roagă ele. Stăpâna noastră, lună, priveşte către templul în care se coboară acuma pângărirea. Iar albele veşminte ni-s rupte de piraţii lui Sanai şi întinate.

Sanai apucă de cosiţe şi trage afară pe preotese, suindu-le pe bivoli. Piraţii leagă-n ştreanguri bine pe celelalte fete, şi râd, ţipă şi scuipă fără milă pe florile curate din templul blând al lunii.

Şi în această vreme, cerul se înfiorează de o lumină tainică, albăstrie. Luna apare în văzduh tristă, cernită parcă de un văl vânăt de ceaţă.
– Doamnă, prefă-ne în păsări, să le scăpam din gheare! jelesc acele fete ce erau preotese. Doamnă, schimbă-ne în trunchiuri de tei fără simţire, plâng celelalte fete, să scăpăm de ruşinea robiei.
– Fie pe voia voastră! răsună un glas, cu limpezime de strună de lăută, din slava străvezie a nopţii. Şi ce uimire mare! Copilele care fuseseră aduse în templu la adăpost s-au prefăcut deodată în trunchiuri de tei cu coajă argintie. S-au prefăcut într-o pădure de tei înmiresmată.
Şi apoi dalba lună a mai urmat:
? Voi care mi-aţi fost mie în templu preotese, vă preschimbaţi în păsări, cu glasuri cântătoare, cu sunete duioase. Şi veţi cânta astfel în veacuri iubirea ce v-a lipsit în viaţă!

Şi au luat chip de păsări acele preotese: privighetori cu glasuri desmierdate, cântând pierdute-n fiecare noapte dragostea arzătoare, farmecul dulce al lunii.
– Iar voi, care aţi săvârşit atâtea rele în templul meu, a rostit cu mânie regina spre piraţii ce încercau de astă dată să fugă vă veţi preface în nişte gângănii urâcioase, coropişniţi; iar tu, Sanai, piratul care-ai îngrozit o lume întreagă, ai sa te faci un peşte urât de toţi pescarii.
Şi cum a grăit luna cuvintele acestea s-a coborât un trăsnet peste pământ. Sanai s-a prefăcut într-un peşte lacom şi rău, într-un rechin. Rechinul a sărit în Dunăre şi de acolo a fugit în mare. A început să umble după corăbii, să sfâşie şi să ucidă pe celelalte vieţuitoare ale apei. Nu are nici o milă, cum n-avea nici piratul. Pescarii îi zic, aşa cum îl numeau odată şi pe Sanai „câinele mării”. Piraţii lui Sanai de asemeni s-au subţiat după blestemul lunii. S-au făcut coropişniţi, gângănii pe care le omoară pescarii cu silă.

Dracul căuta acum să scape, să fugă, să se ascundă. Dar luna, urmărindu-l, a azvârlit asupra lui o bardă de argint şi i-a tăiat ghearele cu care săpa. Şi ghearele tăiate au luat înfăţişare de scoici, ce se cunosc şi astăzi sub numele de „unghii de drac”. Pe urmă, încornoratul a luat-o la goană către lacul Razelm. Aici l-a ajuns luna de pe urmă. Şi cu puterea ei l-a prefăcut în piatra Dolojmanul, ce iese mult din apă în lacul Razelm şi încearcă să izbească în bărcile pescarilor cu colţii ascuţiţi.

În locurile unde au pierit ciobanii cei viteji, oamenii au făcut două sate. Şi între amândouă se întinde pădurea cu tei de argint, plină de păsărele. Când trec pe Dunăre corăbiile către mare şi când ajung la ţărmul de unde se simte mireasma teilor, începe să povestească pe punte câte un marinar cum s-au schimbat în trunchiuri şi în privighetori nişte sărmane fete. Ceilalţi stând răzimaţi de balustrada tremurătoare a punţii, pornesc atunci să cânte un cântec de demult. Iar luna, visătoare, învăluie pădurea ce se zăreşte în depărtare, ca într-un văl subţire şi vioriu de vrajă.

Sursa: Alexandru Mitru – Locuri şi Legende – În ţara legendelor – Ed. pentru Turism – Bucureşti

(sursa : http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/social/legenda-comunei-crisan-din-tulcea-si-a-cainelui-marii-484543.html)