LEGENDA VITEAZULUI REGE GET DAPIX ŞI A FIICEI SALE GEBILA

De treci şi astăzi prin câmpia dobrogeană, nu prea departe între Dunăre şi mare, vei întâlni un sat – Gura Dobrogei. Se spune că sub dealul de lângă sat este o peşteră adâncă, plină de oseminte. În faţa peşterii se află o piatră. Pe piatra asta a stat odată Gebeides şi a cântat cântecul său pentru viteazul Dapix şi fiica lui, Gebila.

Povestea începe demult, pe vremea când băteau pământul nişte ostaşi dintr-o cetate din asfinţit, numită Roma, care râvnea să stăpânească întreaga lume. Se povesteşte că după o iarnă grea pământul începuse să se zbicească şi dealurile blânde ale Dobrogei să se înveşmântate cu verdeaţă. Pe apa largă a Dunării, desprinsă din zalele de gheaţă, treceau corăbii către mare. Se auzeau de pretutindeni glasuri de oameni, ţipete de copii şi nechezat de cai. Flăcăii cu capetele goale, călări pe armăsari mărunţi goneau de-a lungul şi de-a latul ţării să-şi dezmorţească trupurile mlădioase după frigul iernii. Unii îşi încercau puterea spărgând cu buzdugane ghintuite bulgări mari de piatră. Alţii trăgeau cu arcul în ţinte aşezate pe câmp. Iar fetele urcate pe ziduri priveau la ei, râdeau, băteau din palme. De nu s-ar fi găsit tocmai în ziua aceea în cetate nişte soli, care veniseră din partea oştirilor din soare-apune şi a căpeteniei lor preavestitul Crassus, regele Dapix s-ar fi grăbit de bună seamă şi el în mijlocul flăcăilor. Pe ziduri, alături de celelalte fete de căpetenii din cetate, era şi fiica regelui, Gebila. Cu părul lunecând pe tâmple în văluri negre, cu ochii verzi, scânteietori ca apa mării, cu obrajii rumeni, Gebila părea ea însăşi o floarei. Atât se veselea Gebila de iscuţimea flăcăului şi astfel o privea Gebeides pe fata regelui, că şi-un străin de loc ar fi înţeles că acei doi tineri se îndrăgesc şi că nu va trece mult şi vor fi soţi. Într-adevăr, Gebeides trebuia să facă nunta cu fata în noaptea cea dintâi cu lună plină de la începutul verii. Îl alesese Gebila pe Gebeides să-i fie mire nu numai pentru că era fecior de tarabostes, ci pentru că era el însuşi un viteaz şi un războinic neînfricat. Şi mai avea flăcăul încă un dar. Ştia să cânte.  Acum venise însă, solia aceea din soare-apune. În sala de ospeţe se adunaseră la sfat marele preot, căpeteniile de oaste şi Dapix.

Dapix, ce era rege în vremea aceea peste geţi, era un om nu prea înalt de stat, însă voinic peste măsură. Avea barba încărunţită dar nu erau flăcăi mai sprinteni decât el. De data asta Dapix era în faţa celor doi soli. Sta aşezat pe un tron de piatră cenuşie, cu mâna sprijinită de paloşul lui lat, privind cu luare-aminte pe cei veniţi. Unul dintre aceştia luă cel dintâi cuvântul şi rosti gros:
– Tu, Dapix, rege barbar de lângă mare, primeşti poruncă de la slăvitul Crassus să părăseşti cetatea şi să te tragi spre munte, lăsând însă aici averea, tot poporul, curtenii şi pe copila ta. Pe Gebila vrea Crassus să ţi-o căsătorească cu vreunul din ostaşii săi, ca încuscrindu-te cu noi, să nu te mai răscoli la luptă împotriva noastră niciodată! Oştirile lui Crassus sunt dincolo de Dunăre, pe ţărm, aşteaptă doar un semn. De nu te vei supune de bună voie, noi tot o să te biruim şi atunci te vom închide într-o cuşcă de fier. Te vom lega cu barba de zăbrele şi târât de catâri te vom purta pe uliţe. Supune-te, deci, Dapix!
Dapix se ridică, întinse mâna stângă către soli şi vorba lui sună mai tare decât tunetul izbit din cer:
– Prin voi trimit şi eu răspuns lui Crassus al vostru ca ameninţarea lui e ca o bute goală. De vrea pământurile gete, de ne vrea robi, de vrea cetatea mea să vină să le ia. Spuneţi-i dar aceluia ce v-a trimis la noi, că liberi suntem, şi liberi vom trăi, chiar de ar fi Crassus de zece ori mai tare decât este!

În acest timp, Crassus trecuse şi apa Dunării pe plute. Făcuse tabără pe ţărm şi acolo îşi întâmpinase solii. Aflând primirea ce le-o făcuse Dapix, ce nu vroia să se supună puterii oştilor străine şi nici să dea pe fata sa Gebila, chezaşe, puse să se ridice un altar zeului Marte, al războiului. Jură că o să-l lege pe Dalpix de un car, şi aşa o să-l târască prin toată ţara. Şi pe Gebila o va face sclavă, dănţuitoare pentru dânsul la petreceri.

Dapix află de planurile pe care şi le făcuse Crassus. Şi nu stătu nici el pe gânduri. Flăcăi călări fură trimişi în cele patru zări, ca să răscoale ţara. Şi steagul său cu cap de lup şi coada ca de şarpe urla în vânt, în tropotul sălbatic al cailor, chema pe geţi la bătălie. Oştenii sorbeau întâi cu toţii, după datină, apă din Dunărea cea sfântă, apoi plecau la luptă.
În miazăzi se aprinsese ţara. Cerul ardea cu vâlvătaie. Pe unde trecea Crassus ardea întreg pământul. Din spatele lor luptau cu deznădejde femei, copii, bătrâni. Pe aceia care îi puteau prinde, duşmanii îi legau robi. Geţii luptau pe viaţă şi pe moarte. Numai că zi de zi păreau că sunt mai mulţi duşmani. Tot mai puţini rămâneau geţii. Nu mai aveau merinde, nu mai aveau nici arme, nici leacuri pentru cei răniţi. Şi pe deasupra preotul cel mare, acela care-l chemase pe Zalmoxis în ajutor, căzuse doborât de o săgeată.
– Ce hotărâm să facem? întrebase Dapix într-o noapte la sfatul celor care mai erau în viaţă în cetate.
– Ne vom lupta până la moarte! rostiseră cu toţii într-un glas.  Aşa trecu şi vara cea fierbinte, veni şi toamna, apoi iarna
Sosise iarăşi primăvara. Vântul bătea încetinel prin sălcii. Şi iarba înverzise pe coline. Aceia care îşi încercaseră puterea cu ghioaga sau cu arcul, în zilele de odinioară, nu mai erau pe lume. Pe zidurile înnegrite ale cetăţii nu mai erau acuma decât doi luptători. Unul se numea Dapix, celălalt Gebeides, dar nu predau cetatea şi încă se luptau. Numai că iată, într-un amurg, pe o ploaie, la zidul dinspre miazănoapte al cetăţii se arată un om cu o pânză albă în vârful unui băţ. Acesta făcea semn că vrea să urce sus. Dapix lăsă pe ziduri burduful cu o frânghie şi îl ridică. Credea că e vreun, sol! Bărbatul ce venise era un om înalt, spânatic şi cu priviri piezişe. Se înfăţişă la rege, îi căzu în genunchi şi începu să-i spună:
– Stăpâne, eu sunt un mare preot al geţilor. Mă cheamă Licegeu şi am trăit până acum în munte. În vis mi-a apărut  Zalmoxis şi m-a învăţat să vin la tine şi să te ajut! Zeul te îndeamnă să trimiţi la miezul nopţii pe oşteanul cel mai vrednic pe care îl ai, ca să răscoale geţii din triburile de dincolo de munţi, ce nu au aflat încă vestea că tu te lupţi. Când va ieşi oşteanul pe poartă, au să intre în locul lui duhurile bune. Şi tu vei birui pe urmă oastea duşmană pe care o cârmuieşte Crassus.
– Atuncea fie, hotărâse Dapix. Să plece Gebeides; rămân doar eu să apăr cetatea.
– Cum? Numai este nimeni în cetate afară de voi doi? rostise Licegeu, făcând o faţă lungă. Voi doi vă mai luptaţi cu oastea lui Crassus?
-Doi geţi, atâţia suntem, râsese bravul Dapix spre Licegeu. Noi singuri alergam pe ziduri de colo până colo. Dar ce mai vorbă lungă, să se deschidă poarta la miezul nopţii şi Gebeides poate să plece. Să încaleci, Gebeides, pe calul meu cel negru, cel mai sprinten.
S-au strâns în braţe încă o dată, ca pentru o despărţire lungă, cei doi viteji. A încălecat flăcăul pe calul cel mai sprinten. Şi Licegeu a deschis poarta, care era spre miazăzi. Calul a năvălit în întunericul adânc şi fără stele. A făcut numai câţiva paşi. În calea lui fuseseră înfipte în pământ, cu vârfurile în sus, frânturi de paloşe şi capete de lăncii. A căzut calul şi Gebeides a simţit cum ştreanguri groase îi împresoară trupul de mâini şi de picioare.
– Trădare! a apucat să strige Gebeides.
Şi falsul preot şi-a aruncat mantia din spinare, a luat în mâini o lance de la oştenii duşmani ce pătrundeau cu grabă prin porţile deschise şi s-a repezit la Dapix. Dar numai cu o lovitură de paloş Dapix l-a prăvălit cu capul în ţărână pe vânzător. S-a avântat pe prima treaptă a scării înguste,  care ducea spre mijlocul cetăţii, cu paloşul întins către duşmani. A început o luptă cum nu se mai văzuse de când e lumea lume, de când pe cer e soare, de când în mări sunt valuri şi de când bate vântul prin stepa dobrogeană. Un om, un get, dar un viteaz, ce lupta pentru ţară şi pentru libertate, având în mână un paloş, să înfrunte fără teamă o oştire întreagă, cu arme măiestrite, cu generali isteţi! Legenda povesteşte că s-au luptat pe treptele acelea de piatră zile şi nopţi. Şi pentru fiecare treaptă ce-o dobândeau năvălitorii, plăteau râuri de sânge. Scara aceea era până sus plină de trupuri de războinici duşmani. Iar regele rănit, însângerat, aproape de capătul puterilor, tot mai lupta. Când a simţit că braţul nu vrea să-l mai slujească, s-a tras luptând în turn. A luat în mână cupa de lut umplută cu otravă, pe care o pregătise încă din timp şi a sorbit-o toată, cu sete. Cum a căzut pe lespezi, au pătruns şi duşmanii în turlă. Şi se uitau încă la dânsul cu teamă. În turlă s-a urcat şi Crassus cel înalt, cu coif de aur, cu chipul de fier rece.
– Acesta este Dapix? Să fie înfipt în ţeapă ! Apoi să mi-o aduceţi pe fata lui, Gebila, din peştera unde se află! Vreau să mi-o fac mireasă, râsese Crassus.
S-a făcut iar solie şi a plecat la peştera în care se aflau bătrânii, bolnavii şi femeile şi au strigat de afară:
– Slăvitul nostru Crassus o cere de nevastă pe fata regelui. Dacă ne-o daţi de bună voie, ceilalţi puteţi fi liberi ca să plecaţi oriunde, după plac.
– Juraţi întâi, venise cu răspunsul din peşteră un bătrân, că vă veţi ţine cuvântul. Altminteri nu dăm fata. Noi avem încă arme. În peştera aceasta voi nu puteţi pătrunde.
– Jurăm pe zeii noştri cei puternici, le răspunsese de afară solia.
– Aduceţi dară o sută şi unu cai, aşa cum se cuvine la nunta unei fiice de rege get, mai adăugise bătrânul. Să încalece pe ei mireasa şi cele o sută de fecioare ce o însoţesc.

S-au trimis caii. Fecioarele, în frunte cu Gebila, în văluri albe, au ieşit în şir lung din peşteră. Cum au ieşit s-au repezit pe cai. Au mers de-a dreptul către tabăra duşmană.
Fecioarele au dat într-o clipă vălurile lor albe la o parte. Şi de sub ele au scos în grabă paloşe late, lucii şi tăioase. Din zborul cailor s-au năpustit spre cortul căpeteniei duşmane şi Gebila a rostit: „Aceasta este nunta, preaslăvite Crassus, pe care vreau s-o fac cu tine”.
Nu mică a fost paguba duşmanilor în ceasurile acelea. Pe urmă ele s-au retras spre Dunărea măreaţă, liniştită. Acolo s-au azvârlit în fluviul sfânt, ce duce pe viteji în casa lui Zalmoxis. De ciudă, căpetenia duşmană a dat poruncă să se zidească peştera la gură, să se răstoarne asupra geţilor închişi acolo un munte de ţărână, să nu se mai cunoască nici urma întâmplării. Şi să se pârjolească încă o dată ţara getă.

Târziu, cu ani în urmă, după această întâmplare, venea pe ţărmul mării, precum se povesteşte, un om, un biet bătrân. Era un orb, un cântăreţ din alăută. Venea grăbit şi nu întreba pe nimeni pe unde este calea, căci paşii îl duceau singuri spre locurile prin care vieţuise odinioară.  A coborât pe drumuri, tot mai în jos, până a ajuns în locurile acelea unde fusese o dată cetatea de piatră sură a lui Dapix. A sărutat pământul strămoşesc şi l-a stropit cu lacrimi din ochii stinşi. S-a aşezat apoi între cetate şi locul unde fuseseră îngropaţi de vii toţi geţii liberi. S-a aşezat pe o piatră şi a început să cânte.
– Cine eşti tu? l-au întrebat stăpânii noi ai locurilor gete.
– Sunt Gebeides! a zis cântăreţul. Am căzut rob pe când eram flăcău. Duşmanii mi-au scos ochii, zicând că păsările oarbe au viersul mai frumos. M-au făcut cântăreţ la ospeţele lor. Nu am trăit decât cu gândul să mă întorc odată, să mai sărut ţarina strămoşească, să cânt aici până la cea din urmă clipă pe Dapix cel viteaz, pe fiica lui Gebila, pe draga mea.

Şi Gebeides a început să cânte. Glasul şi-l însoţea cu alăuta. Oamenii-l ascultau, plângeau fierbinte dar învăţau cum trebuie să lupte aceia cărora le este dragă libertatea.
A stat acolo până la ultima suflare. De treci şi astăzi prin câmpia ce se întinde între Dunăre şi mare poţi să mai vezi piatra aceea unde a stat Gebeides şi a cântat cântecul lui pentru viteazul Dapix şi fiica lui, Gebila !

Alexandru Mitru – Locuri şi Legende – În ţara legendelor – Ed. pentru Turism – Bucureşti

(sursa : http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/social/legenda-viteazului-rege-get-dapix-si-a-fiice-sale-gebila-483358.html)