LEGENDA LOCALITĂŢII GRINDU DE TULCEA ŞI AVEREA DE SUB PĂMÂNT

Un pescar singuratic a oprit într-o zi o femeie:

– Aşa, aveam nevoie să vorbesc şi eu cu cineva. Am uitat de când n-am mai rostit un cuvânt. Casa mi-e goală, pustie şi tot mai mult stau singur. Cu pereţii nu pot vorbi, cu şoarecii ori cu guzganii nici atât. Nu le cunosc limba şi n-am cum să le-o învăţ. Când mă văd se sperie şi fug. Eu bănuiesc că cei ce s-au aciuat la mine sunt dintr-o familie, că se înţeleg de minune între ei.

Femeia oprită de către omul singuratic rămăsese uimită de cele ce auzea. Dădu să zâmbească dar se răzgândi şi totuşi intră în vorbă. „Şi cum de-ai ajuns aşa cum zici ? Povesteşte mai departe”, îl îndemnă cumătra la taifas.

Şi omul începu: „Copii n-am avut, ci numai o barcă şi o nevastă. Cu femeia plecam la pescuit. Ne-a prins odată furtună mare pe Dunăre, tocmai la Cotul Pisicii, ne-a răsturnat în ape până anaforul mi-a înghiţit şi lotca şi nevasta, iar eu am ajuns la mal mai mult mort decât viu. Şi de-atunci, vezi, casa aia de pe dealul sterp deasupra râpilor, mă ţine în ea ca pe un pustnic, fiindcă nu vreau să mai văd oameni, mă însingurez de lume şi numai rareori câte un trecător, numai câte unul, apare în preajma curţii mele, aşa cum ai apărut dumneata, schimb cu el câteva cuvinte ca să nu uit vorba neamului meu şi pe urmă îmi văd de rosturile mele. Vreau să-mi pescuiesc femeia înecată, de a o îngropa cum se cuvine, în acelaşi timp să-mi găsesc barca pierdută, deoarece pe fundul ei se găseşte o mare avere de care nu aveam cunoştinţă”.
– Dar cum ai aflat ?
– Într-un vis. Mi-a apărut prin vis un bărbat, zicând că mi-e frate şi mă îndeamnă să-mi caut grabnic lotca acum cât mai este vreme, până n-o putrezi, căci pe fundul ei, sub scândura a treia din faţă, mă aşteaptă bogăţia şi să n-o pierd. Acum, a stăruit, acum cât lemnul ei mai este încă bun, cătrănit.
– Şi ce ai făcut ?
– Caut, caut într-una, mi s-a urât de când umblu.
– Păi n-ai zis că te-ai însingurat şi-ţi ţin de urât doar guzganii aceia de la care vrei să înveţi limba ?
– Noaptea, femeie, plec în căutarea bărcii până la ziuă, de aici până la Sulina şi îndărăt, scotocesc toate cotloanele afundului şi la ziuă mă întorc aici pe deal, să-mi cresc bostanii şi lubeniţele.

– E o prostie, exclamă femeia. Ce vezi tu noaptea şi mai ales pe fundul apei ?
– Păi dacă n-ai răbdare ?! Fratele cel din vis mi-a dat trei puteri: una – să văd prin beznă ca ziua, a doua – să mă hodinesc într-un ceas cât altul într-o noapte lungă şi a treia – să zbor mai iute ca pasărea furtunii şi decât săgeata lăstunului. De altfel, aşa cum m-a învăţat acel frate din vis, când se lasă seara ies pe prispa casei, întind mâinile şi-mi cresc aripile. Răscolesc stufărişul, păpurişul şi de nicăieri nu se arată nimic.
– Eşti năzdrăvan! cum de n-ai auzit cine ţi-o ascunde pe nevastă şi cine îţi doreşte barca?
– Chiar dacă aş bănui, n-am cum să crâcnesc împotriva lui, ci merg mai departe până l-oi prinde asupra faptului. Numai aşa pot să-l dovedesc şi să-i dau pedeapsă, că mult mă chinuie, Doamne, mult mă chinuie.
Ai trimis iscoade? Şi ţi-au adus veşti?
Prea puţine şi în vremea asta putrezesc şi nevasta şi barca.
Pescarule, de mila ta m-oi duce la marginea portului, unde cunosc eu o vrăjitoare şi oi aduce-o la tine sau te-oi duce la dânsa, că milă mi-e de soarta ta.
Femeia dispăru şi numai peste o zi urcă dealul alături de altă muiere frumoasă, înaltă, cu ochii aprinşi şi tulburi. Îl puse pe pescar să-i facă un foc mare în vatră şi tustrei se aşezară în jur. După ce se topi vâlvătaia şi rămaseră să privească lumina albăstruie deasupra cărbunilor aprinşi, ce credeţi că văzură ei când vrăjitoarea ridică o nuieluşă şi făcu vânt în direcţia vetrei? Chipul femeii pescarului adormită dincolo de prispele mării, mai departe de Sulina, înnodată cu odgoanele unei corăbii scufundate şi respirând încet, căci aer îi aducea zmeul de deasupra apelor liniştite.

– Unde mi-e barca? întrebă pescarul pe vrăjitoare.
– Fii răbdător omule, o vei vedea şi pe dânsa.
Nuieluşa vrăjitoarei umblă prin foc şi se văzu acoperită cu alge, legată la babordul corăbiei scufundate însăşi barca pescarului. Inima îi tresări şi iar o întrebă pe femeia vrăjită:
– Şi cum ajung să-mi scot nevasta şi barca din această încleştare, că sunt sigur că diavolii mării nu mă vor lăsa să ajung acolo.
– De bună seamă o singură cale, aceea de a îndupleca pe împăratul adâncurilor cu rugăminţile tale să-ţi dea îndărăt averea şi cred că răzbunarea vine din aceea că sub tălpoaia casei tale se află câţiva fii de-ai săi prefăcuţi în guzgani de zmeul Mării Negre, care s-a răzbunat, răpindu-i ce avea mai bun tristului împărat al adâncurilor.
– Deci aveam dreptate, se cutremură pescarul când, văzând şobolanii ce se foiau prin casa mea, bănuiam că-s din alte tărâmuri. Dar cum i-oi ghici pe cei trei fii ai împăratului adâncurilor?
? De asta n-avea grijă, zise vrăjitoarea. Presară prin ungherele casei bucăţi de pâine şi de zahăr. Şi eu o să ţi-i arăt tocmai pe cei trei.
Aşa făcu pescarul şi cârduri de şobolani ieşiră de sub tălpoaia casei, înşirându-se către grămezile de merinde presărate prin unghere, iar nuieluşa vrăjitoarei se dovedi din nou de folos. Îi adormi pe cei trei guzgani cu blăniţa mai lucitoare şi cu o dungă albă pe spinare, îi aruncă într-un săculeţ şi i-l întinse pescarului.

? Bună să-ţi fie inima şi ţie şi femeii care mi te-a adus şi, de voi întoarce în casa mea nevasta şi barca, voi răsplăti cum nu se poate binele ce mi-aţi făcut.
Veni seara, pescarul ieşi pe prispă, întinse braţele, îi crescură aripile şase pe un umăr, şase pe celălalt, se ridică deasupra norilor, ajunse cât ai clipi dincolo de Sulina, se cufundă în adâncul mării, dar nu ajunse la corabia scufundată, unde se aflau cele două bucurii ale vieţii lui ci merse mai departe la inima mării, se cufundă în palatele adâncurilor şi ceru să-l vadă pe întunecatul împărat.
Cu greu i se deszăvorâseră uşi de bronz. Străji peste străji încruntate îl priveau pieziş şi el ducea traista cu fiii împăratului, ţinând-o strâns ca pe-o comoară. Ajunse. Poseidon vorbi făcând să hăuie sălile palatului rece, căci avea sufletul întunecat de durere.
– Mărite împărate, sunt un biet om de la Dunăre, care mi-am pierdut ce aveam mai scump şi am izbutit să-ţi aduc ce aveai mai scump, aci în traista mea, să facem schimbul şi să ne recăpătăm fiecare ce este al nostru.
Când deschise gura traistei, guzganii ţâşniră şi se aşezară în poala împăratului. Curgeau lacrimile din ochii şi-aşa înlăcrimaţi ai împăratului, privindu-şi copiii prefăcuţi în guzgani şi se bucura măcar că îi are şi aşa în preajma lui. Apoi rosti cu acelaşi glas de tunet, care făcea să se cutremure temeliile mării:
– Facă-se după voia ta şi după inima ta, pescar necăjit şi du-te acolo pe mal lângă far, la digul frământat de ape, şi-ţi vei găsi barca şi nevasta.
În aceeaşi clipă, din poala împăratului săriră trei feciori înalţi, subţiri ca trestiile, purtând fiecare hlamidă albastră, pe creştet coroane de ametist şi părul ondulat de culoarea paiului de grâu. Atunci plânsul împăratului se prefăcu într-o veselie fără seamăn, marea se domoli şi cerul se însenină.

Cel mai mic dintre flăcăii împăratului plecă împreună cu pescarul înaripat şi numai în câteva clipe ajunseră pe o plajă de aur, unde femeia pescarului îşi pieptăna părul, alungând din el algele şi mâlul. Pogorâră împreună şi se apropiară să vadă minune, şi pescarul îşi îmbrăţişă femeia. Fiul de împărat se făcu nevăzut şi, condus de un stol de pescăruşi albi cum e neaua, se pierdu în lumină către împărăţia tatălui, în timp ce pescarul îi şopti nevestei lui taina şi împreună desfăcură scândura cu pricina de pe fundul bărcii. Acolo se afla o cheie de aur cu briliante şi, când mirat se uită la ea, cheia îi dezvălui că în acel mare oraş, la marginea căruia el trăieşte într-o casă prăpădită, se află o tainiţă într-un palat dărăpănat, la care ea se potriveşte. Şi că-l va duce la primul miez de noapte tocmai acolo unde şade neştirbită comoara. Când se făcu seară şi se apropia noaptea, pescarul cu cheia strălucitoare atârnată de gât şi ascunsă de privirile celorlalţi, se strecură pe o stradă năpădită cu bălării. Ochii lui desluşiră cărarea ce-l duse la palatul ruinat. Coborî o scară şi intră într-un labirint parcă nesfârşit, cheia atârnată la gât începând să-l frigă. Se bucura că-şi află şi ea locul după ce rătăcise atâta timp prin atâtea unghere. Şerpi, şopârle şi salamandre fugiră speriate. Lumânarea ce o luase cu sine se aprinse, spintecând întunecimea înfricoşătoare a acelor încăperi. Cheiţa sări de la gât singură, ajunse în palmă şi-l trase spre un perete acoperit de muşchi vechi şi păianjeni groşi. Şi singură cheia scânteietoare se înfipse în broască şi se răsuci iar uşa se dădu în lături. Pescarul văzu un dulap plin cu rafturi, pe care şedeau înşirate numai pungi cu aur şi nestemate, coliere împărăteşti, ducaţi, cingători cu paftale bătute în granate, perle. Încăperile întineriră brusc, se întoarseră la începuturile lor, când abia au fost zidite şi date în folosul stăpânului de atunci, al cărui nume nu-l rostea nimeni şi a cărui viaţă nimeni n-o ştia. Ca prin farmec se topiră mucegaiurile, păianjenii, şerpii, salamandrele, şopârlele şi toate gângăniile ce umblă în locurile părăsite şi de îndată înviară făclii şi lampadare, şi sfeşnice, şi covoare, şi mobila, şi marmura şi ferestrele se încheiară la loc.

O muzică începu a călători prin încăperile curate mirosind a mosc şi a santal, a lemn sfânt, a smirnă, aşa cum miros palatele Balcanilor. Înseşi straiele pescarului nu mai avură rost, se îndreptară spre unul din dulapurile încăperilor de sus, căci cheia de aur bătură cu briliante îi şoptea ce să facă şi încotro s-o ia. Mai trecu un ceas şi pescarul îmbăiat, curăţat şi îmbrăcat ca un boier cobora scările de marmură albastră ale palatului şi intră în parcul stropit cu rouă. Şi-şi aduse aminte de îndatoririle lui. Plecă într-un suflet să-şi ia nevasta de acasă, căută în tot oraşul femeia întâlnită cu numai două zile în urmă pe chei, căută vrăjitoarea cu nuieluşa ei fermecată şi, aşa precum le promisese, le înzestră şi le aduse la palat, cerându-le să-i spună ce poftesc de la dânsul. Nici lor nu le venea a crede cele întâmplate. Dar unica şi marea datorie ce o avea era să întoarcă binele făcut împăratului şi prinţilor mării. Şi de aceea trimise o iscoadă numai de el ştiută prin care îi anunţă să vină în vizită. Primi răspuns că ei nu pot trăi deasupra decât foarte puţin timp şi că bine ar fi dacă s-ar întâlni undeva în deltă, într-un palat mic, care trăia şi în aer şi în apă şi unde ar putea benchetui în voie fiecare cu mulţămita lui. Între lacul Crişan şi Puiu, pe unde pescarii căutau cu năvoadele lor crapi, ştiuci şi scrumbii albastre, micul pavilion de cleştar stăruia în aer şi când împăraţii şi oamenii din adâncuri nu mai puteau respira, se cufundau.
Dar ochii pământenilor nu vedeau toate acestea şi credeau că este doar o părere că un anume nour mai mare. Şi iată aşa se petrecură faptele cu pescarul cel norocos şi taina lui şi poate că şi astăzi împăratul adâncurilor şi pescarul boier petrec, fără ştirea timpului, zilele lor nesfârşite, nemuritoare.

Eugen Teodoru – Locuri şi Legende – Din legendele Dunării – Ed. Sport- Turism

(sursa : http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/social/legenda-localitatii-grindu-de-tulcea-si-averea-de-sub-pamant-483941.html)